N-am timp ...

si cat adevar...

Şi-o să te uit…

 de Boris Ioachim


Şi-o să te uit…
Şi –o să te uit, aşa, cum uită zorii
De noapte, de sclipirea stelelor,
Cum ceru-albastru uită, vara, norii –
Beţivul, veşnic, şirul zilelor.
Cum uită păsările călătoare
De toamnă şi de ceţurile ei,
Când se întorc la cuib scăldat în soare
În primăveri – când zburdă, pe câmp, miei.
Cum uită marea de învolburare
După furtuni, când valu-i liniştit,
În limpezimi de tainică splendoare –
Scaldă un ţărm ce stă-ntre stânci pitit.
Şi-o să te uit, aşa, cum uită cucii
De puii părăsiţi în cuib străin;
Cum uită că au fost copaci, butucii –
Când încălzesc odaia – din cămin.
Şi-o să te uit cum uită, după iarnă,
Gâze şi vrăbii – geruri şi zăpezi,
Când din văzduh ploi calde prind să cearnă
Şi mugurii se umflă prin livezi.
Şi-o să te uit, căci, aşa se cuvine –
Când îngheţat e-al dragostei izvor,
Să uit şi să te scot, de tot, din mine –
Ca să-mi rămână sufletul uşor.
Dar n-o să pot uita, vădit, niciunde
Şi cred că niciodată, nicidecum
A ochilor tăi limpezimi de unde
Şi-al trupului plăpând, suav parfum.
Nu voi uita privirea ta de ciută,
Nici dulce-caldă răsuflarea ta…
Dar cum, în viaţă, toate se cam uită –
Cel mult, în amintiri te-oi fereca…